27 septembrie 2010

Iubesc...

Ce bine că esti

E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.


Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Nichita Stanescu

28 august 2010

Frunzele


Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

Radu Stanca


31 iulie 2010

mamei...

pasi de cetina peste umbre tarzii, inspre seara,
fulgi dantuind intr-o pasnica muzica, stranie,
stele si nori, si-n adancuri de suflet o gheara,
sau un gand lunecat peste urme adanci,ca o sanie...
departe, in zare, e lumea mea calda, visata,
e dorul plecat sa-mi anunte timid resemnarea,
acolo-i si mama, cu fruntea pe-o mana lasata,
si gandu-i scrutand cu sperante in van, departarea...
o sa faca din nou cozonaci, paine calda, sarmale,
pe bradut o sa-ntinda beteala-mpletita cu doruri,
vad faptura-i firava catand prin odaile goale,
si-amintirea duioasa pe chipu-i cu lacrimi in valuri...
vin la anu', maicuta, sa-mi pastrezi camera incalzita,
o s-aduc eu si bradul, si vinul, si painea,
daca-ntarzii, sa nu ma astepti tot trezita,
as vrea eu sa zbor, insa astazi prea mare e lumea...

Romulus Albu



asa de simplu...!



Pe catifeaua alba a noptii linistite,
Dansand un verde-albastru-gri inchis,
Saltau zburand, din amintiri trecute,
Imagini nevazute dintr-un vis.

Intoarse, incalcite, tremurande,
Trag dupa ele anii ce-or veni,
Pornind cu primavara lunii blande
Cand am jurat ca nu voi suferi.

E prea devreme sa trezesc trecutul,
Si prea tarziu ca sa-l mai pacalesc.
Sfarsitul se confunda cu-nceputul,
"Ti-am spus cumva ca si eu mai traiesc?"

Cu roua diminetii peste gene,
Cu bratele intinse-n infinit,
O sa m-auzi,strigand de peste vreme :
"Iluzie dulce, tare te-am iubit!"

* * *

Pierdut in noapte, coplesit de stele,
In suflet cu-n bacovia nenascut,
Admit ca sunt doar umbra umbrei mele.
Sfarsit ce se termina-n inceput...

Romulus Albu


 
 

Prag



visarea-mi preumbla cu pas sovaielnic,
timid, in tacerile noptii,
ce-a fost mult a trecut, mai ramane o zi,
sa-mi las viata in mainile sortii.
n-o sa fie bilant, nici macar un cuprins,
nu mai vreau sa pietrific hazardul,
platesc pasii gresiti, inapoi in trecut,
si de maine ramane Cuvantul...
anotimpuri in soare, canta cineva,
sorbindu-si cafeaua in tihna,
dincolo de final o sa trec nevazut,
dupa toamna, sa caut odihna...
multumescu-va oameni, voua, martori tacuti,
fara stiintza si fara vreo vina,
maine ies din neant, un etern disparut,
dupa noapte, flamand de lumina.
vreau sa-mi ninga in suflet cu fulgi de uitare,
vreau sa ploua, sa-mi spele privirea,
vreau speranta de azi peste anul de ieri,
oameni buni, sa iertati ratacirea...!

Romulus Albu   




Povestea care nu exista...



pasii cad lent, sau furiosi, amestecati, incalciti, rasuciti, precum stropii unei ploi indecise... mainile se-ntind tematoare catre ecranul cald, sau poate rece, si se topesc in neantul unei inexistente realitati. Un gol ce porneste din dreptul sufletului, se prelungeste de-a lungul bratului temator, si se termina in gol. Pustiul din pustiu. Sfidator, atotputernic, implacabil si inflexibil in negatii. NU! Asta este...doar nu...
Spatiile inghitite in franturi de secunda ademenesc cu o liniste calda, cu o tandrete felina, cu descarcari de tensiuni mocnite, acumulate si razvratite. Si totusi...tasneste doar arcul, cu coarda vibrand a ramas bun, sau a promisiune pe niciodata. Sageata ramane intepenita in aer, uimita de rasturnarea unei ordini ruginite, pana cand gravitatia isi recapata suflul, rostogolind-o cu un zgomot spart, strident, pe dalele inghetzate ale sperantei.
Chipul iubit e aici, sau acolo...sau...nu? atat de aproape, atat de imposibil...atat de real-inexistent, atat de dulce-intangibil, atat de...nu-i...
"Sa nu dispari!" ...si glasul de nicaieri, al nimanui, se stinge in regretele neputintei. Reverberatiile unui gand ce se poate transforma in materie, ce ma poate trimite unde sunt mereu, sau unde as vrea sa ma caut... ajuta-ma tu, lumina! Priviti-ma voi, distante, zile, nopti, intindeti-mi o mana, anotimpuri...! Liniste, doar liniste...adanca, sau zgomotoasa, rece, imateriala, insensibila, o liniste ce povesteste istoria unei intamplari inca neintamplate. Si totul devine clar. Era atat de evident...! Miracolele exista! Se nasc dimineata, traiesc noaptea, si mor putin inainte de a se naste. Cu o mica imperfectiune. Au limite. Ziduri. Porti incuiate. Te plimbi printre ele ca intr-un labirint imens, cu o nebuneasca promisiune la iesire, aflata dincolo de ziduri, inapoia portilor incuiate... Cu putin noroc, te intorci de unde ai plecat. Cu pasi ce cad lent, sau furiosi, amestecati, incalciti, rasuciti, precum stropii unei ploi indecise...
Nu, n-o sa dispar... Astept sa exist!

Romulus Albu 




23 iulie 2010

Victoria ta




Ai plecat cu furtuna din mine
şi din pulsu-mi vulcanu-ai furat,
nu-s nici nori, nici apusuri senine,
nu-s nici zile, nici nopţi. Te-au urmat.

Am rămas ca nisipu-n clepsidră,
lunecînd înainte-napoi,
clipa cearcă-n absurd să mă prindă
rimă-n vers potrivind pentru "noi".

Dar cerneala-ngheţată-i în vene,
cîmpul alb cu verb mut presărat,
pînza ceţei îmbracă pe gene
curcubeu transparent şi sărat.

Nu vrea gura-mi să cheme: "iubite..."
E victoria ta... e final.
Fără dor, fără şoaptă, cuminte-
o bărcuţă uitată pe val.

Lupu Svetlana


9 iulie 2010

De departe


 

 De departe

Uneori, cand noaptea incet, incet,
ni se aduna pe frunte si ne umple cu tacere,
cand nu mai e pic de spatiu pentru cuvinte,
si putin cate putin, creste linistea in jurul nostru
ca o perla in jurul unicului graunte de nisip,
pronuntam litera cu litera – numele iubit
pentru a-i putea alcatui chipul;
Astfel, noaptea devine cerul gurii noastre,
iar numele iubit - painea calda, rupta in bucati.

Pierluigi Cappello




.

25 iunie 2010

Asteptarea...



 

"...ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."

Octavian Paler - Viata pe un peron

12 iunie 2010

Ducere deoparte



  "Nu. Iubirea nu e ce credeai pana ieri. Iubirea nu inseamna sa te atraga oamenii cu probleme. Asta e o incercare de-a gasi pereche doar problemei din tine. Iubirea nu e sex. Asta e doar ghicitoarea care a ramas in noi de cand inca nu eram oameni. Iubirea nu e nici tandrete. Asta e doar dorul de-a ne inveli in piele care miroase a lapte de mama. Iubirea nu e nici cand iti iei beat un prieten in brate si-l injuri cu lacrimi in ochi. Aia e doar frica de-a lupta singur. Iubirea nu e familie. Asta e doar nostalgie pentru clipele cand inca nu plateai impozite pe viata. Iubirea nu doare. Atunci e o nevoie. Iubirea nu e sacrificiu de sine. Daca sacrifici tot, ce mai daruiesti? Iubirea nu e frumusete. Asta e intuitie genetica. Iubirea nu e nici macar atunci cand ceilalti ochi sunt ca doua rauri care-ti vin direct in fata. O sa ne descopere in cativa ani simturi noi.

Iubirea e doar ea si-atat. E lumina aia care-ti lumineaza gandurile negre. Iubirea e cand te dezbraci de tot ce nu e. Cand ii vrei binele cat stii tu de des si de mult. Si stii care-i culmea? Vine o zi cand iti dai seama ca iubirea nu e sex, tandrete, prietenie, frica, psihanaliza, sacrificiu, frumusete.

Dar atunci, goala si curata, iubirea asta iti intra in tot ce ai. Uratul devine frumos. Sacrifici tot si cu atat ai mai mult de dat. Te doare ca cei dragi sunt departe si totusi ai puterea sa zambesti. Si vezi ca ai prieteni mai buni decat meriti. Si vine o zi cand te-nvelesti cu niste brate ca ti-e doar un pic frig de lume, apoi o noapte cand iubesti atat de liber ca te joci de-a caii. Si fara sa-ti dai seama, iubirea ti-a dat o familie. Nu e ca aia, dar e la fel de cald. Si iubirea te face sa iti para bine ca problemele se-mpart la doi. Si iti dai seama ca stiai si pana ieri ce e iubirea. Da."

Mihai Dobrovolschi

.

5 iunie 2010

Zarul



Eu te vad pentru ca exista vedere,
te aud pentru ca exista cantec,
te miros pentru ca exista flori,
te imbratisez pentru ca exista brate,
te merg pentru ca exista drumuri,
te sper pentru ca exista ingeri,
te rasar pentru ca exista lumina,
te mangai pentru ca exista campuri,
te mananc pentru ca exista iarba,
te dor pentru ca exista ranire,
te chem pentru ca ai nume,
si mai ales te pierd, ah, te pierd
pentru ca exista pierdere.
 
Nichita Stanescu 


22 mai 2010

.

Nu blamati dezamagirea,  are o calitate inestimabila - este eliberatoare.

19 mai 2010

Unele ganduri sunt rugaciuni...

Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

(Victor Hugo) 


.

18 mai 2010

Tristeti atavice





Tristeţi adânci de iarmaroace,
De hăli cu cuşti şi panoramă,
Tristeţi de şubrede barace
Cu-ntortocheate diagrame;

Tristeţi de birturi, cafenele,
De zgomot infernal de cleşte,
De-un vânzător de floricele
Şi-un papagal care ghiceşte ;

Tristeţi de după-amiezi cu soare
Cu moleşita lor căldură,
Cu cerşători fără picioare
Ce cântă dureros din gură;

Tristeţi de barci ce balansează
Caricaturi de-avânt schilod,
Şi de maimuţi ce imitează
Şi râd urâte la norod ;
 

Tristeţi haine şi adânci
De-acvile cu lanţuri la picioare,
Visând seninătăţi de stânci
La uşa cuştilor murdare ;

Tristeţi bolnave de flaşnete
Cu valsuri vechi şi anodine,
Tristeţi şi moaşte de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine ?.

Demostene Botez

 
 

12 mai 2010

ganduri pentru un scaun




Un scaun, nu mai mult, dar cata viata,
Cata miscare el vede-n jurul lui
Si bucurii, si lacrime pe fata,
Dar mut, el nu le spune nimanui .


El m-a vazut la inceputul vietii
Cercind sa il dobor, neputincios,
Voind sa fiu la fel cu calaretii
Calare, sus pe calul lor focos .


Si mai tirziu, sezind pe el alene,
Cu gindul dus departe catre ea,
El m-a vazut si tine minte bine
De cite ori am plins durerea mea,


Sau fericit, zvacnind mereu din scaun,
Pandind venirea ei dupa perdea,
Cand aparea , saream la usa ca un
Copil voios ce-a capatat ce vrea .


Dar timpul trece, dragul meu prieten,
Nici tu, nici eu nu mai sintem ce-am fost .
Tu gemi usor cand doar m-ating de tine,
Eu plang vazindu-mi viata fara rost .


de Jan Lulu Stern

5 mai 2010

In fiecare zi


In fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, in loc,
Ramane un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem intr-un cerc inchis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Insingurati in doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
In zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi intr-un tarziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista;
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

In fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, in loc,
Ramane un desert de disperare.


de Romulus Vulpescu

28 aprilie 2010

Iti amintesti?


 
    "M-am intrebat adesea daca iubirea poate fi refacuta din cenusa proprie si daca doi oameni care s-au iubit candva pot sa-si refaca relatia dupa ce vor fi distrus-o. N-am inteles o vreme nici pe aceia care alegeau sa ramana buni prieteni, cu toate ca o vreme fusesera ceva mai mult de atat. Si totusi, exista cupluri care “supravietuiesc” unei despartiri temporare, continuandu-si povestea ca si cum nimic si nimeni nu le-ar fi perturbat-o, la fel de bine cum sunt si aceia care aleg sa uite chiar si de un simplu salut.
Mai ciudate sunt insa acele situatii in care soarta sau cine stie ce altceva te aduce mereu in calea celui ce ti-a fost odata aproape si nestiind cum sa reactionezi, te trezesti infiripand conversatii ciudate, la limita dintre flirt si amicitie, dincolo de bariere demult depasite si totusi cu sfiala faptului ca povestea voastra e una “de mult apusa”. Il intrebi ce mai face, afli ca e fericit, sau cel putin asta spune, te intreaba ce mai faci, ii spui ca esti fericita, chiar daca nici tu nu stii prea bine. Peteceti jumatate de ora la o cafea sub o terasa si va spuneti diverse. Discutati despre serviciu si politica, despre carti si prieteni comuni pana cand se lasa o tacere ciudata, pret de cateva secunde, in care poti spune cu certitudine ca mintea nu va mai e acolo. Fiecare si-ar dori sa spuna ceva, fiecare are cu siguranta ceva de spus, si cu toate acestea nici un cuvant din cele ce ar trebui spuse nu se aud. Zambiti cu tristete si cu nostalgia unei iubiri ce a fost, dincolo de toate, o simpla poveste ce va disparea ca si ultima picatura de cafea pe care o sorbi in graba.
O clipa iti trece prin minte gandul ca poate povestea nu s-a terminat inca, si te lasi purtata in visul de a fi inca in bratele lui, de a-i simti inca inima batand. El te priveste si viseaza la randu-i la vremea cand cuvintele nu erau de-ajuns pentru a-ti spune totul.
Visarea se rupe brusc cu un banal “iti amintesti?” si stii ca totul nu de fapt nimic mai mult de-atat – o amintire.
Tocmai de aceea poate astfel de intalniri ciudate se termina intodeauna asa cum s-au iscat…fara macar a spune la revedere, caci nu mai stii cand ea va fi, fara a schimba numere de telefon sau adrese de e-mail. Ajungi tot astfel sa crezi ca iubirea nu poate fi readusa la viata.
Putini sunt aceia care se reintorc in brate cunoscute fara vreo urma de regret. Si mai putine cuplurile ce pot spune cu certitudine ca nu mai au nimic de impartit. Orice iubire isi pune intr-un fel sau altul amprenta pe fiinta noastra, dar a lasa-o sa revina anacronic in existenta noastra, a trai cu eterna umbra a amintirii e poate ceea ce ar trebui sa ne sperie de fiecare data cand suntem tentati sa cedam primului dor."

Autor: Cristina Ghiban 


12 aprilie 2010

O ramura intarziata

 


Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înţelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Şi dac-o blândă-nduioşare
Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai aşa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii,
Şi-n preajma morţii abătute
A picurat, pe neştiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

0ctavian Goga

8 aprilie 2010

DACA




Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd
şi fiindcă o ai, te-apasă sub vorbe care dor;
dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor.

Dacă de aşteptare, nu oboseşti nicicând,
nici de minciună goală nu-ţi clatini gândul drept;
dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând,
şi totuşi nu-ţi pui mască de sfând sau de-nţelept.

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
sau gândul, deşi judeci, nu-ţi este unic ţel;
dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea - taci
şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel.

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt,
răstălmăcit, naivii să-l ducă în ispită;
sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
de poate iar s-o-nalţe unealta-ţi prea tocită.
Dacă poţi strânge toate câştigurile tale,
ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa;
şi iarăşi, de la capăt, să-ncepi aceeaşi cale,
fără să spui o vorbă de neizbânda ta.

Dacă poţi gândul, nervii şi inima, să-i pui
să te slujească încă peste puterea lor
deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
afară de voinţa ce le impune - spor!

Dacă te vrea mulţimea deşi n-ai linguşit,
sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare;
dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare.

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
cu şaizeci de clipe de veşnicii, mereu;
vei fi pe-ntreg pământul deplin stăpânitor
şi, mai presus de toate, un OM - copilul meu!

Joseph Rudyard Kipling

3 aprilie 2010

Imi pasa



Mi-e dor de tine
Si nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a gasit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e inlauntrul meu de tine
Mi-e nu stiu cum,
Mi-e nu stiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasa.
Imi pasa!



Adrian Paunescu


1 aprilie 2010

Randuri pentru Michelle...


Oameni de zapada

Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.
Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi.
Ninge fără milă, cu vinovăţie,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge şi sfîşie,
se fărîmiţează ultimul salut
vai de noi, femeie, ninge-a despărţire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheaţă şi iubire,
oarbe felinare cad din univers.
Ninge ca pe piatră peste carnea noastră,
ninge ca pe munte, ninge ca pe mort,
ninge incurabil, molimă albastră,
ninge pe vaporul scufundat în port.
Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.
Ninge în neştire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea cînd te chem.
Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă,
ninge fantomatic şi bacovian,
ninge că sînt rece, ninge că eşti dusă,
ninge ca la moartea ultimului an.
Adrian Paunescu

p.s. imi lipsesti, sis...

26 martie 2010

Unde uitam


Exista un loc unde uitam.
S-ar putea sa aiba forma de apa,
Sau de pamant, sau de cer,
Nu-mi dau bine seama, 
dar stiu ca in fiecare seara,
Noi trecem pe-acolo,
Cu cate-un gand, cu cate-un obiect care
Ne-a fost drag.
Le lasam acolo si ne-ndepartam dand din cap;
sau le ardem inainte de culcare
ca un chibrit,
odata cu cea mai mare parte din zi.
Ca sa putem arde inainte
Nu trebuie sa ne para rau
de fumul si de scrumul din urma.

Eschimosii nu se gandesc decat la copiii lor
Atunci cand se-ntorc de pe campul plin de viscol
Unde si-au depus parintii neputinciosi
Sa se termine
Cat mai departe de casa...

Marin Sorescu


25 martie 2010

Sta sufletul fara iubire

 

Sta sufletul fara iubire, ca o fantana parasita,
C-un pic de apa-n fund, salcie, sub naruirea de pereti ...
Sta-n marginea de drum fantana netrebnica si oropsita,
Caci nimeni n-o mai cerceteaza; galeata-i spanzura dogita
Si-n ghizdurile putrezite cresc brusturi si-nfloresc bureti.

Sta sufletul fara iubire, pustiu, ca marul fara roade,
Paraganit intr-o livada si plin de lacome omizi,
Ce-l napadesc in primavara si toata frunza incet o roade
Si toata floarea, otravita, se scutura curand si cade,
Lasandu-i crengile uscate ca niste sterpe palamizi.

Sta sufletul fara iubire cum sta o vatra ruinata,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fara de vad si fara foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspat in covata
Sa-l rumeneasca pe-ndelete dogoarea jarului, uscata,
Si sa-l prefaca-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

Vasile Voiculescu


19 martie 2010

Lumina de ieri


Caut, nu stiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cat de-aplecata
e fruntea menita-naltarilor alta data! 

Caut, nu stiu ce caut. Caut
aurore, ce-au fost tasnitoare, aprinse
fantani - azi cu ape legate si-nvinse.

Caut, nu stiu ce caut. Caut
o ora mare ramasa in mine fara faptura
ca pe-un ulcior mort o urma de gura.

Caut, nu stiu ce caut. Subt stelele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsa pe care-o tot laud…

Lucian Blaga 


14 martie 2010

Antiprimavara


Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna,
Vom îngheta sub ultim ger,
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu.
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

Adrian Paunescu

10 martie 2010

It's time


  
  Am fost intotdeauna mandra de el... cuminte,  ascultator, educat, a stiut sa-si insuseasca toate lectiile pe care i le-am predat viata, asa, din mers... a invatat sa paseasca drept, cu fruntea sus, a invatat ca uneori nu-i o rusine sa se tarasca, a invatat sa zboare senin printre stele dar si sa aterizeze, uneori in siguranta, linistit  sau resemnat, alteori, fortat, ingreunat de poveri, insa mereu cu demnitate si eleganta. A deprins arta de a citi in semne cand sa-si permita sa viseze, cand sa coboare cu picioarele pe pamant, cand si cat sa mizeze dar si cum sa piarda – elegant si demn. A invatat ca, atunci cand se afla cel mai jos, e semn ca trebuie sa se ridice, pentru ca mai jos de atat nu exista...
  Lectii frumoase sau dure, toate l-au ajutat sa inainteze, pana intr-o zi de iarna, cand, plimbandu-ne pe o strada necunoscuta, s-a oprit brusc, in fata unei porti intredeschise. Era o poarta sobra, inalta, construita dintr-un lemn dur, asprit de capriciile vremii... Parea ca cineva iesise in graba, speriat sau izgonit, nedumerit, preocupat de alte ganduri decat acela de a inchide poarta in urma lui. Iar poarta il astepta sa se intoarca...Ceva i-a atras atentia si s-a oprit privind fascinat prin deschiderea mica, prin care abia te-ai fi putut strecura.
Mi-a fost de ajuns o clipa ca sa-mi dau seama ce avea de gand sa faca, o clipa doar... m-am repezit sa-l prind de guler, dar era prea tarziu. Trecuse deja pragul. Era prima data cand intra neinvitat intr-o curte straina. Speriata, m-am strecurat la randu-mi, incercand zadarnic sa imping poarta cea veche, ramasa intepenita de cine stie cata vreme.
  La primul pas, am simtit iarba moale si frageda mangaindu-mi glezna... nu putea fi adevarat! Era inceput de decembrie, afara erau -10 grade, norii grei se pregateau sa se scuture de iarna, iar aici... Era ceva nefiresc. Am inaintat prin iarba deasa cautandu-l cu privirea. Cu siguranta se aventurase printre tufele de macesi. Am indraznit si eu. Mi-am croit drumul cu greu printre macesii infloriti, printre flori roze ce mi se scuturau deasupra si spini ascutiti ce-mi mi-au zgriat obrazul, dar am iesit in luminis... Nu-mi credeam ochilor!
Un petec de camp patat cu maci infloriti, acoperit de un cer limpede, si el, topaind bezmetic, imbatat de aerul cald, primavaratec, adulmecand parfumul florilor si incercand sa prinda un fluture care, il pacalea odihnindu-se o clipa pe cate o floare. M-am asezat pe iarba si am ramas muta, in contemplare. Nu-l mai vazusem niciodata asa fericit... uitase de orice altceva, uitase ca se afla acolo fara sa fi cerut voie, uitase ca afara era iarna, ca fluturii nu traiesc in decembrie si deci, locul si jocul asta nu erau decat o iluzie, uitase ca orice joc are si un final.
Nici n-am observat cand a aparut primul nor... Timizi, primii stropi de ploaie au cazut ca o binecuvantare, racorindu-i obrajii imbujorati. Ploua marunt, caldut, senin... o ploaie ireala ca si locul acela incredibil. Apoi s-a oprit, la fel de discret cum incepuse. O raza de soare, stecurata printre nori i-a atins crestetul si l-a facut sa-si ridice ochii catre cer. Atunci a vazut curcubeul. Nebun de fericire, mi-a smuls de pe buze un “mi-e dor de tine...”, inainte sa apuc sa il rostesc, si a fugit cu el la celalalt capat al curcubeului, de unde mi-a adus in schimb un “te doresc”, pe care nu l-am mai lasat din brate saptamani intregi. Si asa, am inventat jocul de-a curcubeul... Il lasam sa-mi fure o dorinta cu care alerga la celalalt capat al lumii de unde se intorcea fericit fluturand o promisiune. Mi-a “furat” din suflet visul unei nopti nebune si mi-a adus in schimb promisiunea unui sejur de 7 zile in paradis. I-am dat sa poarte invitatia la o cafea pe malul marii si mi-a adus promisiunea unui bilet de avion pentru un zbor cu destinatia finala in fata casei mele... L-am lasat sa-mi poarte iubirea si mi-a adus inapoi... oare ce-am primit in schimb? Nu-mi mai amintesc... Cred ca atunci s-a intetit vantul. Atunci am observat ca soarele disparuse si incepuse sa se faca frig. Iarba, culcata la pamant, sangerata de petalele macilor scuturati de vant, parea ingenuncheata de durere. Tufele de maces isi scuturau amenintatoare bratele infrunzite, norii plumburii incepusera sa escaladeze poarta. Incepuse furtuna.
  Am inteles atunci ca trebuie sa iesim, pentru ca gradina nu ne mai vroia. Speriata, l-am luat de mana si am inceput sa-l tarasc dupa mine spre poarta. Dar refuza cu incapatanare sa se miste. L-am implorat, i-am amintit de tot ce invatase candva , i-am amintit ca nu se cuvine sa cerem gazduire intr-un loc unde nu suntem doriti, dar degeaba... Intr-un final, speriata de frigul care ameninta sa ne inghete, am facut ceea ce am detestat intotdeauna si pentru care nu ma voi ierta: l-am lovit.
Socat de gestul meu, confuz, n-a mai avut forta de a se opune si m-a urmat resemnat pana dincolo de poarta. Aici s-a asezat sprijinit de gard si a ridicat spre mine ochii nedumeriti. Si eu eram shocata, umilita de gestul meu, intr-atat incat nu indrazneam sa-l privesc. Dar el a inteles. Mi-a zambit trist, iar privirea lui parca spunea: “Nu-i nimic, te-am iertat. Stiu ca pe tine te doare mai tare.” M-am asezat atunci langa el, l-am imbratisat si am plans impreuna.
  Acum stau in picioare, in fata lui si il astept sa se ridice. A ramas intepenit in fata acelei porti, acum inchise, dincolo de care stie ca se ascunde micul colt de rai. Il vad privind in rastimpuri cerul, asteptand parca un nor care sa cearna nu fulgi de zapada ci petale de maci, in urma carora sa apara din nou curcubeul.
  Hai, suflete, ridica-te! E timpul.

8 martie 2010

Si iar mi-i sufletul la tine...




...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...

Elena Farago 

5 martie 2010

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Marin Sorescu 

4 martie 2010

Trecea un om pe drum



Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum – ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva,  şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Elena Farago 


Vezi mai multe video din Blog

3 martie 2010

Scrisori imaginare


  
"A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. 
Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". 
Ştim şi noi asta, domnilor!  Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..."
În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile gâunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. 
Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma."

Octavian Paler

2 martie 2010

Poza veche


Sunt eu, fetita asta serioasa
Ce sta pe-un scauies, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândoua
Papusa noua,
De care înca-mi mai aduc aminte?
(Avea rochita alba, de matasa.)

Mi-e mila de mânuta ei,
De trupul mic, si firav, si putin:
Mi-e mila ca de-un copilas strain
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei…

Pe vremea ceea nu ma cunosteam, -
Oglinzile erau asa de nalte!
O data doar, în luciul unui geam
Am banuit o clipa chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Si n-am stiu ca-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadra-n care nu era nimic –
Decât o fata cu priviri caprui.
Ca un pisoi prostut si mic,
Am cercetat piezis, cu frica,
Vedenia stângace.
Am râs: - Saraca, tare-i mititica!
A râs si ea. – Ai si mata cercei?
De ce nu vrei sa vii oleaca-ncoace?…
Dar mâna care-o cauta pe-a ei
A pipait zadarnic sticla, rama,
Si-nspaimântata am fugit la mama…

Azi, din fetita aceea nu mai este
Decât o poza stearsa si-o poveste.
Cu ochii mari, cu cercelusii din ureche,
Mi-a adormit – papusa veche
Pe scauiesul din gradina –
În suflet, printre cioburi de lumina.

Dar de Craciun, când fulgi subtiri de fum
Coboara liniste pe suflet si pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colinda, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetisor, cum vine
Fetita din oglinda,
Cum îsi deschide ochii calzi si vii
Si-mi cere iarasi râs si jucarii.

de Otilia Cazimir 



1 martie 2010

Printul si Magicianul


  A fost odata un print tinar care credea in toate lucrurile in afara de trei. Nu credea in printese, nu credea in insule,  nu credea in Dumnezeu.  Imparatul,  tatal sau,  ii spusese ca aceste lucruri nu exista.  Si cum nu erau nici printese,  nici insule si nici vreun semn al existentei lui Dumnezeu in imparatia tatalui sau, tinarul print ii dadu crezare. Dar intr-o zi, printul fugi din palat si ajunse in imparatia vecina. Aici,  spre uimirea sa,  vazu insule in largul coastelor si pe aceste insule niste fapturi stranii si tulburatoare carora nu indrazni sa le dea nume.  In timp ce cauta o barca pe mal,  un barbat imbracat in haine de seara se apropie de el.
-Insulele de colo sint adevarate? intreba tinarul print.
-Bineinteles ca sint insule adevarate, raspunse barbatul in haine de seara.
-Si fapturile acelea stranii si tulburatoare?
-Sint toate printese adevarate si autentice.
-Atunci trebuie sa existe si Dumnezeu!  striga printul.
-Eu sint Dumnezeu,  raspunse omul in haine de seara,  inclinindu-se usor.
Tinarul print se intoarse acasa cit putu mai repede.
-Iata-te inapoi deci, ii zise imparatul.
-Am vazut insule,  am vazut printese,  l-am vazut pe Dumnezeu,  ii raspunse printul,  cu repros in glas.
Imparatul ramase impasibil.
-Nu exista nici insule adevarate,  nici printese adevarate si nici Dumnezeu adevarat nu exista.
-Dar am vazut cu ochii mei!
-Ia spune-mi cum era imbracat Dumnezeu.
-Dumnezeu era in haine de seara.
-Avea minecile hainei suflecate?
Printul isi aduse aminte ca asa erau.  Imparatul zimbi.
-E un costum de magician.  Ai fost pacalit.
Auzind acestea,  printul pleca din nou in imparatia vecina si se duse pe acelasi mal unde ii iesi din nou in cale omul in haine de seara.
-Imparatul,  tatal meu,  mi-a spus cine esti,  zise printul indignat.  Data trecuta m-ai pacalit,  dar nu se va mai intimpla.  Acum stiu ca insulele nu sint reale si nici printesele nu sint reale,  pentru ca tu nu esti decit un magician.
Omul in tinuta de seara zimbi.
-Nu eu te pacalesc,  baiete.  In imparatia tatalui tau exista multe insule si multe printese,  dar tatal tau te tine sub vraja lui si nu le poti vedea.
Printul se intoarse acasa ginditor.  Cind il vazu pe imparat,  se uita drept in ochii lui.
-Tata,  e adevarat ca nu esti imparat ci doar un magician?
Imparatul zimbi si isi sufleca minecile.
-Da,  fiule,  sint magician.
-Atunci barbatul de pe mal era Dumnezeu.
-Barbatul de pe mal era doar un alt magician.
-Trebuie sa cunosc adevarul adevarat,  adevarul de dincolo de magie.
-Nu exista adevar dincolo de magie,  raspunse imparatul.
Printul fu cuprins de tristete si zise:
-Am sa ma omor.
Prin farmecele sale,  imparatul chema moartea sa vina.  Moartea aparu in usa si ii facu semn printului sa vina cu ea.  Printul se infiora.  Isi aminti de insulele frumoase,  frumoase dar ireale si de printesele ireale,  ireale dar frumoase.
-Prea bine,  zise.  Voi putea indura totul.
-Vezi,  fiule,  zise imparatul,  acum esti si tu magician.


27 februarie 2010

Cum sa pictezi o pasare


Pictează mai întâi o colivie
cu uşa deschisă
pictează apoi
ceva frumos
ceva simplu
ceva util
pentru pasăre
Pune apoi tabloul pe un copac
într-o grădină
într-o pădure
sau pădurice
Ascunde-te-n tufiş
fără nici o vorbă
fără să te mişti...
Câteodată pasărea vine repede
dar e posibil să treacă ani
până se va decide
Nu te descuraja
aşteaptă
aşteaptă ani la rând de-i necesar
cât de încet sau cât de repede veni-va pasărea
n-are nici o legătură
cu reuşita tabloului
Când pasărea soseşte
dacă soseşte
păstrează tăcere adâncă
aşteaptă ca pasărea să intre în colivie
şi când a intrat
închide-ncetişor uşiţa cu pensula
apoi
şterge una câte una gratiile
având grijă să nu atingi aripile păsării
Pictează apoi copacul
alegând cea mai frumoasă creangă
pentru pasăre
Pictează frunzişul verde şi vântul proaspăt
pulberea solară
foşnetul animalelor de iarbă-n căldura verii
şi-apoi aşteaptă ca pasărea să vrea să cânte
dacă pasărea nu cântă
e un semn rău
semn că tabloul e rău
dar de cântă - e semn bun
semn că poţi să-l semnezi
Atunci smulge-ncetişor
una din penele păsării
şi scrie-ţi numele-n colţul tabloului.