26 martie 2010

Unde uitam


Exista un loc unde uitam.
S-ar putea sa aiba forma de apa,
Sau de pamant, sau de cer,
Nu-mi dau bine seama, 
dar stiu ca in fiecare seara,
Noi trecem pe-acolo,
Cu cate-un gand, cu cate-un obiect care
Ne-a fost drag.
Le lasam acolo si ne-ndepartam dand din cap;
sau le ardem inainte de culcare
ca un chibrit,
odata cu cea mai mare parte din zi.
Ca sa putem arde inainte
Nu trebuie sa ne para rau
de fumul si de scrumul din urma.

Eschimosii nu se gandesc decat la copiii lor
Atunci cand se-ntorc de pe campul plin de viscol
Unde si-au depus parintii neputinciosi
Sa se termine
Cat mai departe de casa...

Marin Sorescu


25 martie 2010

Sta sufletul fara iubire

 

Sta sufletul fara iubire, ca o fantana parasita,
C-un pic de apa-n fund, salcie, sub naruirea de pereti ...
Sta-n marginea de drum fantana netrebnica si oropsita,
Caci nimeni n-o mai cerceteaza; galeata-i spanzura dogita
Si-n ghizdurile putrezite cresc brusturi si-nfloresc bureti.

Sta sufletul fara iubire, pustiu, ca marul fara roade,
Paraganit intr-o livada si plin de lacome omizi,
Ce-l napadesc in primavara si toata frunza incet o roade
Si toata floarea, otravita, se scutura curand si cade,
Lasandu-i crengile uscate ca niste sterpe palamizi.

Sta sufletul fara iubire cum sta o vatra ruinata,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fara de vad si fara foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspat in covata
Sa-l rumeneasca pe-ndelete dogoarea jarului, uscata,
Si sa-l prefaca-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

Vasile Voiculescu


19 martie 2010

Lumina de ieri


Caut, nu stiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cat de-aplecata
e fruntea menita-naltarilor alta data! 

Caut, nu stiu ce caut. Caut
aurore, ce-au fost tasnitoare, aprinse
fantani - azi cu ape legate si-nvinse.

Caut, nu stiu ce caut. Caut
o ora mare ramasa in mine fara faptura
ca pe-un ulcior mort o urma de gura.

Caut, nu stiu ce caut. Subt stelele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsa pe care-o tot laud…

Lucian Blaga 


14 martie 2010

Antiprimavara


Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna,
Vom îngheta sub ultim ger,
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu.
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

Adrian Paunescu

10 martie 2010

It's time


  
  Am fost intotdeauna mandra de el... cuminte,  ascultator, educat, a stiut sa-si insuseasca toate lectiile pe care i le-am predat viata, asa, din mers... a invatat sa paseasca drept, cu fruntea sus, a invatat ca uneori nu-i o rusine sa se tarasca, a invatat sa zboare senin printre stele dar si sa aterizeze, uneori in siguranta, linistit  sau resemnat, alteori, fortat, ingreunat de poveri, insa mereu cu demnitate si eleganta. A deprins arta de a citi in semne cand sa-si permita sa viseze, cand sa coboare cu picioarele pe pamant, cand si cat sa mizeze dar si cum sa piarda – elegant si demn. A invatat ca, atunci cand se afla cel mai jos, e semn ca trebuie sa se ridice, pentru ca mai jos de atat nu exista...
  Lectii frumoase sau dure, toate l-au ajutat sa inainteze, pana intr-o zi de iarna, cand, plimbandu-ne pe o strada necunoscuta, s-a oprit brusc, in fata unei porti intredeschise. Era o poarta sobra, inalta, construita dintr-un lemn dur, asprit de capriciile vremii... Parea ca cineva iesise in graba, speriat sau izgonit, nedumerit, preocupat de alte ganduri decat acela de a inchide poarta in urma lui. Iar poarta il astepta sa se intoarca...Ceva i-a atras atentia si s-a oprit privind fascinat prin deschiderea mica, prin care abia te-ai fi putut strecura.
Mi-a fost de ajuns o clipa ca sa-mi dau seama ce avea de gand sa faca, o clipa doar... m-am repezit sa-l prind de guler, dar era prea tarziu. Trecuse deja pragul. Era prima data cand intra neinvitat intr-o curte straina. Speriata, m-am strecurat la randu-mi, incercand zadarnic sa imping poarta cea veche, ramasa intepenita de cine stie cata vreme.
  La primul pas, am simtit iarba moale si frageda mangaindu-mi glezna... nu putea fi adevarat! Era inceput de decembrie, afara erau -10 grade, norii grei se pregateau sa se scuture de iarna, iar aici... Era ceva nefiresc. Am inaintat prin iarba deasa cautandu-l cu privirea. Cu siguranta se aventurase printre tufele de macesi. Am indraznit si eu. Mi-am croit drumul cu greu printre macesii infloriti, printre flori roze ce mi se scuturau deasupra si spini ascutiti ce-mi mi-au zgriat obrazul, dar am iesit in luminis... Nu-mi credeam ochilor!
Un petec de camp patat cu maci infloriti, acoperit de un cer limpede, si el, topaind bezmetic, imbatat de aerul cald, primavaratec, adulmecand parfumul florilor si incercand sa prinda un fluture care, il pacalea odihnindu-se o clipa pe cate o floare. M-am asezat pe iarba si am ramas muta, in contemplare. Nu-l mai vazusem niciodata asa fericit... uitase de orice altceva, uitase ca se afla acolo fara sa fi cerut voie, uitase ca afara era iarna, ca fluturii nu traiesc in decembrie si deci, locul si jocul asta nu erau decat o iluzie, uitase ca orice joc are si un final.
Nici n-am observat cand a aparut primul nor... Timizi, primii stropi de ploaie au cazut ca o binecuvantare, racorindu-i obrajii imbujorati. Ploua marunt, caldut, senin... o ploaie ireala ca si locul acela incredibil. Apoi s-a oprit, la fel de discret cum incepuse. O raza de soare, stecurata printre nori i-a atins crestetul si l-a facut sa-si ridice ochii catre cer. Atunci a vazut curcubeul. Nebun de fericire, mi-a smuls de pe buze un “mi-e dor de tine...”, inainte sa apuc sa il rostesc, si a fugit cu el la celalalt capat al curcubeului, de unde mi-a adus in schimb un “te doresc”, pe care nu l-am mai lasat din brate saptamani intregi. Si asa, am inventat jocul de-a curcubeul... Il lasam sa-mi fure o dorinta cu care alerga la celalalt capat al lumii de unde se intorcea fericit fluturand o promisiune. Mi-a “furat” din suflet visul unei nopti nebune si mi-a adus in schimb promisiunea unui sejur de 7 zile in paradis. I-am dat sa poarte invitatia la o cafea pe malul marii si mi-a adus promisiunea unui bilet de avion pentru un zbor cu destinatia finala in fata casei mele... L-am lasat sa-mi poarte iubirea si mi-a adus inapoi... oare ce-am primit in schimb? Nu-mi mai amintesc... Cred ca atunci s-a intetit vantul. Atunci am observat ca soarele disparuse si incepuse sa se faca frig. Iarba, culcata la pamant, sangerata de petalele macilor scuturati de vant, parea ingenuncheata de durere. Tufele de maces isi scuturau amenintatoare bratele infrunzite, norii plumburii incepusera sa escaladeze poarta. Incepuse furtuna.
  Am inteles atunci ca trebuie sa iesim, pentru ca gradina nu ne mai vroia. Speriata, l-am luat de mana si am inceput sa-l tarasc dupa mine spre poarta. Dar refuza cu incapatanare sa se miste. L-am implorat, i-am amintit de tot ce invatase candva , i-am amintit ca nu se cuvine sa cerem gazduire intr-un loc unde nu suntem doriti, dar degeaba... Intr-un final, speriata de frigul care ameninta sa ne inghete, am facut ceea ce am detestat intotdeauna si pentru care nu ma voi ierta: l-am lovit.
Socat de gestul meu, confuz, n-a mai avut forta de a se opune si m-a urmat resemnat pana dincolo de poarta. Aici s-a asezat sprijinit de gard si a ridicat spre mine ochii nedumeriti. Si eu eram shocata, umilita de gestul meu, intr-atat incat nu indrazneam sa-l privesc. Dar el a inteles. Mi-a zambit trist, iar privirea lui parca spunea: “Nu-i nimic, te-am iertat. Stiu ca pe tine te doare mai tare.” M-am asezat atunci langa el, l-am imbratisat si am plans impreuna.
  Acum stau in picioare, in fata lui si il astept sa se ridice. A ramas intepenit in fata acelei porti, acum inchise, dincolo de care stie ca se ascunde micul colt de rai. Il vad privind in rastimpuri cerul, asteptand parca un nor care sa cearna nu fulgi de zapada ci petale de maci, in urma carora sa apara din nou curcubeul.
  Hai, suflete, ridica-te! E timpul.

8 martie 2010

Si iar mi-i sufletul la tine...




...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...

Elena Farago 

5 martie 2010

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Marin Sorescu 

4 martie 2010

Trecea un om pe drum



Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum – ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva,  şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Elena Farago 


Vezi mai multe video din Blog

3 martie 2010

Scrisori imaginare


  
"A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. 
Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". 
Ştim şi noi asta, domnilor!  Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..."
În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile gâunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. 
Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma."

Octavian Paler

2 martie 2010

Poza veche


Sunt eu, fetita asta serioasa
Ce sta pe-un scauies, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândoua
Papusa noua,
De care înca-mi mai aduc aminte?
(Avea rochita alba, de matasa.)

Mi-e mila de mânuta ei,
De trupul mic, si firav, si putin:
Mi-e mila ca de-un copilas strain
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei…

Pe vremea ceea nu ma cunosteam, -
Oglinzile erau asa de nalte!
O data doar, în luciul unui geam
Am banuit o clipa chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Si n-am stiu ca-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadra-n care nu era nimic –
Decât o fata cu priviri caprui.
Ca un pisoi prostut si mic,
Am cercetat piezis, cu frica,
Vedenia stângace.
Am râs: - Saraca, tare-i mititica!
A râs si ea. – Ai si mata cercei?
De ce nu vrei sa vii oleaca-ncoace?…
Dar mâna care-o cauta pe-a ei
A pipait zadarnic sticla, rama,
Si-nspaimântata am fugit la mama…

Azi, din fetita aceea nu mai este
Decât o poza stearsa si-o poveste.
Cu ochii mari, cu cercelusii din ureche,
Mi-a adormit – papusa veche
Pe scauiesul din gradina –
În suflet, printre cioburi de lumina.

Dar de Craciun, când fulgi subtiri de fum
Coboara liniste pe suflet si pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colinda, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetisor, cum vine
Fetita din oglinda,
Cum îsi deschide ochii calzi si vii
Si-mi cere iarasi râs si jucarii.

de Otilia Cazimir 



1 martie 2010

Printul si Magicianul


  A fost odata un print tinar care credea in toate lucrurile in afara de trei. Nu credea in printese, nu credea in insule,  nu credea in Dumnezeu.  Imparatul,  tatal sau,  ii spusese ca aceste lucruri nu exista.  Si cum nu erau nici printese,  nici insule si nici vreun semn al existentei lui Dumnezeu in imparatia tatalui sau, tinarul print ii dadu crezare. Dar intr-o zi, printul fugi din palat si ajunse in imparatia vecina. Aici,  spre uimirea sa,  vazu insule in largul coastelor si pe aceste insule niste fapturi stranii si tulburatoare carora nu indrazni sa le dea nume.  In timp ce cauta o barca pe mal,  un barbat imbracat in haine de seara se apropie de el.
-Insulele de colo sint adevarate? intreba tinarul print.
-Bineinteles ca sint insule adevarate, raspunse barbatul in haine de seara.
-Si fapturile acelea stranii si tulburatoare?
-Sint toate printese adevarate si autentice.
-Atunci trebuie sa existe si Dumnezeu!  striga printul.
-Eu sint Dumnezeu,  raspunse omul in haine de seara,  inclinindu-se usor.
Tinarul print se intoarse acasa cit putu mai repede.
-Iata-te inapoi deci, ii zise imparatul.
-Am vazut insule,  am vazut printese,  l-am vazut pe Dumnezeu,  ii raspunse printul,  cu repros in glas.
Imparatul ramase impasibil.
-Nu exista nici insule adevarate,  nici printese adevarate si nici Dumnezeu adevarat nu exista.
-Dar am vazut cu ochii mei!
-Ia spune-mi cum era imbracat Dumnezeu.
-Dumnezeu era in haine de seara.
-Avea minecile hainei suflecate?
Printul isi aduse aminte ca asa erau.  Imparatul zimbi.
-E un costum de magician.  Ai fost pacalit.
Auzind acestea,  printul pleca din nou in imparatia vecina si se duse pe acelasi mal unde ii iesi din nou in cale omul in haine de seara.
-Imparatul,  tatal meu,  mi-a spus cine esti,  zise printul indignat.  Data trecuta m-ai pacalit,  dar nu se va mai intimpla.  Acum stiu ca insulele nu sint reale si nici printesele nu sint reale,  pentru ca tu nu esti decit un magician.
Omul in tinuta de seara zimbi.
-Nu eu te pacalesc,  baiete.  In imparatia tatalui tau exista multe insule si multe printese,  dar tatal tau te tine sub vraja lui si nu le poti vedea.
Printul se intoarse acasa ginditor.  Cind il vazu pe imparat,  se uita drept in ochii lui.
-Tata,  e adevarat ca nu esti imparat ci doar un magician?
Imparatul zimbi si isi sufleca minecile.
-Da,  fiule,  sint magician.
-Atunci barbatul de pe mal era Dumnezeu.
-Barbatul de pe mal era doar un alt magician.
-Trebuie sa cunosc adevarul adevarat,  adevarul de dincolo de magie.
-Nu exista adevar dincolo de magie,  raspunse imparatul.
Printul fu cuprins de tristete si zise:
-Am sa ma omor.
Prin farmecele sale,  imparatul chema moartea sa vina.  Moartea aparu in usa si ii facu semn printului sa vina cu ea.  Printul se infiora.  Isi aminti de insulele frumoase,  frumoase dar ireale si de printesele ireale,  ireale dar frumoase.
-Prea bine,  zise.  Voi putea indura totul.
-Vezi,  fiule,  zise imparatul,  acum esti si tu magician.