Powered By Blogger

31 iulie 2010

mamei...

pasi de cetina peste umbre tarzii, inspre seara,
fulgi dantuind intr-o pasnica muzica, stranie,
stele si nori, si-n adancuri de suflet o gheara,
sau un gand lunecat peste urme adanci,ca o sanie...
departe, in zare, e lumea mea calda, visata,
e dorul plecat sa-mi anunte timid resemnarea,
acolo-i si mama, cu fruntea pe-o mana lasata,
si gandu-i scrutand cu sperante in van, departarea...
o sa faca din nou cozonaci, paine calda, sarmale,
pe bradut o sa-ntinda beteala-mpletita cu doruri,
vad faptura-i firava catand prin odaile goale,
si-amintirea duioasa pe chipu-i cu lacrimi in valuri...
vin la anu', maicuta, sa-mi pastrezi camera incalzita,
o s-aduc eu si bradul, si vinul, si painea,
daca-ntarzii, sa nu ma astepti tot trezita,
as vrea eu sa zbor, insa astazi prea mare e lumea...

Romulus Albu



asa de simplu...!



Pe catifeaua alba a noptii linistite,
Dansand un verde-albastru-gri inchis,
Saltau zburand, din amintiri trecute,
Imagini nevazute dintr-un vis.

Intoarse, incalcite, tremurande,
Trag dupa ele anii ce-or veni,
Pornind cu primavara lunii blande
Cand am jurat ca nu voi suferi.

E prea devreme sa trezesc trecutul,
Si prea tarziu ca sa-l mai pacalesc.
Sfarsitul se confunda cu-nceputul,
"Ti-am spus cumva ca si eu mai traiesc?"

Cu roua diminetii peste gene,
Cu bratele intinse-n infinit,
O sa m-auzi,strigand de peste vreme :
"Iluzie dulce, tare te-am iubit!"

* * *

Pierdut in noapte, coplesit de stele,
In suflet cu-n bacovia nenascut,
Admit ca sunt doar umbra umbrei mele.
Sfarsit ce se termina-n inceput...

Romulus Albu


 
 

Prag



visarea-mi preumbla cu pas sovaielnic,
timid, in tacerile noptii,
ce-a fost mult a trecut, mai ramane o zi,
sa-mi las viata in mainile sortii.
n-o sa fie bilant, nici macar un cuprins,
nu mai vreau sa pietrific hazardul,
platesc pasii gresiti, inapoi in trecut,
si de maine ramane Cuvantul...
anotimpuri in soare, canta cineva,
sorbindu-si cafeaua in tihna,
dincolo de final o sa trec nevazut,
dupa toamna, sa caut odihna...
multumescu-va oameni, voua, martori tacuti,
fara stiintza si fara vreo vina,
maine ies din neant, un etern disparut,
dupa noapte, flamand de lumina.
vreau sa-mi ninga in suflet cu fulgi de uitare,
vreau sa ploua, sa-mi spele privirea,
vreau speranta de azi peste anul de ieri,
oameni buni, sa iertati ratacirea...!

Romulus Albu   




Povestea care nu exista...



pasii cad lent, sau furiosi, amestecati, incalciti, rasuciti, precum stropii unei ploi indecise... mainile se-ntind tematoare catre ecranul cald, sau poate rece, si se topesc in neantul unei inexistente realitati. Un gol ce porneste din dreptul sufletului, se prelungeste de-a lungul bratului temator, si se termina in gol. Pustiul din pustiu. Sfidator, atotputernic, implacabil si inflexibil in negatii. NU! Asta este...doar nu...
Spatiile inghitite in franturi de secunda ademenesc cu o liniste calda, cu o tandrete felina, cu descarcari de tensiuni mocnite, acumulate si razvratite. Si totusi...tasneste doar arcul, cu coarda vibrand a ramas bun, sau a promisiune pe niciodata. Sageata ramane intepenita in aer, uimita de rasturnarea unei ordini ruginite, pana cand gravitatia isi recapata suflul, rostogolind-o cu un zgomot spart, strident, pe dalele inghetzate ale sperantei.
Chipul iubit e aici, sau acolo...sau...nu? atat de aproape, atat de imposibil...atat de real-inexistent, atat de dulce-intangibil, atat de...nu-i...
"Sa nu dispari!" ...si glasul de nicaieri, al nimanui, se stinge in regretele neputintei. Reverberatiile unui gand ce se poate transforma in materie, ce ma poate trimite unde sunt mereu, sau unde as vrea sa ma caut... ajuta-ma tu, lumina! Priviti-ma voi, distante, zile, nopti, intindeti-mi o mana, anotimpuri...! Liniste, doar liniste...adanca, sau zgomotoasa, rece, imateriala, insensibila, o liniste ce povesteste istoria unei intamplari inca neintamplate. Si totul devine clar. Era atat de evident...! Miracolele exista! Se nasc dimineata, traiesc noaptea, si mor putin inainte de a se naste. Cu o mica imperfectiune. Au limite. Ziduri. Porti incuiate. Te plimbi printre ele ca intr-un labirint imens, cu o nebuneasca promisiune la iesire, aflata dincolo de ziduri, inapoia portilor incuiate... Cu putin noroc, te intorci de unde ai plecat. Cu pasi ce cad lent, sau furiosi, amestecati, incalciti, rasuciti, precum stropii unei ploi indecise...
Nu, n-o sa dispar... Astept sa exist!

Romulus Albu 




23 iulie 2010

Victoria ta




Ai plecat cu furtuna din mine
şi din pulsu-mi vulcanu-ai furat,
nu-s nici nori, nici apusuri senine,
nu-s nici zile, nici nopţi. Te-au urmat.

Am rămas ca nisipu-n clepsidră,
lunecînd înainte-napoi,
clipa cearcă-n absurd să mă prindă
rimă-n vers potrivind pentru "noi".

Dar cerneala-ngheţată-i în vene,
cîmpul alb cu verb mut presărat,
pînza ceţei îmbracă pe gene
curcubeu transparent şi sărat.

Nu vrea gura-mi să cheme: "iubite..."
E victoria ta... e final.
Fără dor, fără şoaptă, cuminte-
o bărcuţă uitată pe val.

Lupu Svetlana


9 iulie 2010

De departe


 

 De departe

Uneori, cand noaptea incet, incet,
ni se aduna pe frunte si ne umple cu tacere,
cand nu mai e pic de spatiu pentru cuvinte,
si putin cate putin, creste linistea in jurul nostru
ca o perla in jurul unicului graunte de nisip,
pronuntam litera cu litera – numele iubit
pentru a-i putea alcatui chipul;
Astfel, noaptea devine cerul gurii noastre,
iar numele iubit - painea calda, rupta in bucati.

Pierluigi Cappello




.