Un scaun, nu mai mult, dar cata viata,
Cata miscare el vede-n jurul lui
Si bucurii, si lacrime pe fata,
Dar mut, el nu le spune nimanui .
El m-a vazut la inceputul vietii
Cercind sa il dobor, neputincios,
Voind sa fiu la fel cu calaretii
Calare, sus pe calul lor focos .
Si mai tirziu, sezind pe el alene,
Cu gindul dus departe catre ea,
El m-a vazut si tine minte bine
De cite ori am plins durerea mea,
Sau fericit, zvacnind mereu din scaun,
Pandind venirea ei dupa perdea,
Cand aparea , saream la usa ca un
Copil voios ce-a capatat ce vrea .
Dar timpul trece, dragul meu prieten,
Nici tu, nici eu nu mai sintem ce-am fost .
Tu gemi usor cand doar m-ating de tine,
Eu plang vazindu-mi viata fara rost .
de Jan Lulu Stern
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu