10 martie 2010

It's time


  
  Am fost intotdeauna mandra de el... cuminte,  ascultator, educat, a stiut sa-si insuseasca toate lectiile pe care i le-am predat viata, asa, din mers... a invatat sa paseasca drept, cu fruntea sus, a invatat ca uneori nu-i o rusine sa se tarasca, a invatat sa zboare senin printre stele dar si sa aterizeze, uneori in siguranta, linistit  sau resemnat, alteori, fortat, ingreunat de poveri, insa mereu cu demnitate si eleganta. A deprins arta de a citi in semne cand sa-si permita sa viseze, cand sa coboare cu picioarele pe pamant, cand si cat sa mizeze dar si cum sa piarda – elegant si demn. A invatat ca, atunci cand se afla cel mai jos, e semn ca trebuie sa se ridice, pentru ca mai jos de atat nu exista...
  Lectii frumoase sau dure, toate l-au ajutat sa inainteze, pana intr-o zi de iarna, cand, plimbandu-ne pe o strada necunoscuta, s-a oprit brusc, in fata unei porti intredeschise. Era o poarta sobra, inalta, construita dintr-un lemn dur, asprit de capriciile vremii... Parea ca cineva iesise in graba, speriat sau izgonit, nedumerit, preocupat de alte ganduri decat acela de a inchide poarta in urma lui. Iar poarta il astepta sa se intoarca...Ceva i-a atras atentia si s-a oprit privind fascinat prin deschiderea mica, prin care abia te-ai fi putut strecura.
Mi-a fost de ajuns o clipa ca sa-mi dau seama ce avea de gand sa faca, o clipa doar... m-am repezit sa-l prind de guler, dar era prea tarziu. Trecuse deja pragul. Era prima data cand intra neinvitat intr-o curte straina. Speriata, m-am strecurat la randu-mi, incercand zadarnic sa imping poarta cea veche, ramasa intepenita de cine stie cata vreme.
  La primul pas, am simtit iarba moale si frageda mangaindu-mi glezna... nu putea fi adevarat! Era inceput de decembrie, afara erau -10 grade, norii grei se pregateau sa se scuture de iarna, iar aici... Era ceva nefiresc. Am inaintat prin iarba deasa cautandu-l cu privirea. Cu siguranta se aventurase printre tufele de macesi. Am indraznit si eu. Mi-am croit drumul cu greu printre macesii infloriti, printre flori roze ce mi se scuturau deasupra si spini ascutiti ce-mi mi-au zgriat obrazul, dar am iesit in luminis... Nu-mi credeam ochilor!
Un petec de camp patat cu maci infloriti, acoperit de un cer limpede, si el, topaind bezmetic, imbatat de aerul cald, primavaratec, adulmecand parfumul florilor si incercand sa prinda un fluture care, il pacalea odihnindu-se o clipa pe cate o floare. M-am asezat pe iarba si am ramas muta, in contemplare. Nu-l mai vazusem niciodata asa fericit... uitase de orice altceva, uitase ca se afla acolo fara sa fi cerut voie, uitase ca afara era iarna, ca fluturii nu traiesc in decembrie si deci, locul si jocul asta nu erau decat o iluzie, uitase ca orice joc are si un final.
Nici n-am observat cand a aparut primul nor... Timizi, primii stropi de ploaie au cazut ca o binecuvantare, racorindu-i obrajii imbujorati. Ploua marunt, caldut, senin... o ploaie ireala ca si locul acela incredibil. Apoi s-a oprit, la fel de discret cum incepuse. O raza de soare, stecurata printre nori i-a atins crestetul si l-a facut sa-si ridice ochii catre cer. Atunci a vazut curcubeul. Nebun de fericire, mi-a smuls de pe buze un “mi-e dor de tine...”, inainte sa apuc sa il rostesc, si a fugit cu el la celalalt capat al curcubeului, de unde mi-a adus in schimb un “te doresc”, pe care nu l-am mai lasat din brate saptamani intregi. Si asa, am inventat jocul de-a curcubeul... Il lasam sa-mi fure o dorinta cu care alerga la celalalt capat al lumii de unde se intorcea fericit fluturand o promisiune. Mi-a “furat” din suflet visul unei nopti nebune si mi-a adus in schimb promisiunea unui sejur de 7 zile in paradis. I-am dat sa poarte invitatia la o cafea pe malul marii si mi-a adus promisiunea unui bilet de avion pentru un zbor cu destinatia finala in fata casei mele... L-am lasat sa-mi poarte iubirea si mi-a adus inapoi... oare ce-am primit in schimb? Nu-mi mai amintesc... Cred ca atunci s-a intetit vantul. Atunci am observat ca soarele disparuse si incepuse sa se faca frig. Iarba, culcata la pamant, sangerata de petalele macilor scuturati de vant, parea ingenuncheata de durere. Tufele de maces isi scuturau amenintatoare bratele infrunzite, norii plumburii incepusera sa escaladeze poarta. Incepuse furtuna.
  Am inteles atunci ca trebuie sa iesim, pentru ca gradina nu ne mai vroia. Speriata, l-am luat de mana si am inceput sa-l tarasc dupa mine spre poarta. Dar refuza cu incapatanare sa se miste. L-am implorat, i-am amintit de tot ce invatase candva , i-am amintit ca nu se cuvine sa cerem gazduire intr-un loc unde nu suntem doriti, dar degeaba... Intr-un final, speriata de frigul care ameninta sa ne inghete, am facut ceea ce am detestat intotdeauna si pentru care nu ma voi ierta: l-am lovit.
Socat de gestul meu, confuz, n-a mai avut forta de a se opune si m-a urmat resemnat pana dincolo de poarta. Aici s-a asezat sprijinit de gard si a ridicat spre mine ochii nedumeriti. Si eu eram shocata, umilita de gestul meu, intr-atat incat nu indrazneam sa-l privesc. Dar el a inteles. Mi-a zambit trist, iar privirea lui parca spunea: “Nu-i nimic, te-am iertat. Stiu ca pe tine te doare mai tare.” M-am asezat atunci langa el, l-am imbratisat si am plans impreuna.
  Acum stau in picioare, in fata lui si il astept sa se ridice. A ramas intepenit in fata acelei porti, acum inchise, dincolo de care stie ca se ascunde micul colt de rai. Il vad privind in rastimpuri cerul, asteptand parca un nor care sa cearna nu fulgi de zapada ci petale de maci, in urma carora sa apara din nou curcubeul.
  Hai, suflete, ridica-te! E timpul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu