26 februarie 2010

Accidente ale tacerii


-->

      
         "Noi sîntem ca un cîntec, nu credeti? Un cîntec nu se poate cînta niciodata de la sfîrsit spre început. Trebuie sa-l cînti totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrsit. Pe parcurs, în timp ce cînti înca si muzica te îmbata, îti dai seama ca sfîrsitul se apropie totusi, oricît l-ai amîna. Încerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzica între timp. Amîni doar sfîrsitul. Te încapatînezi sa nu recunosti o evidenta. Ca orice cîntec are un sfîrsit. Oricît ar fi de frumoasa o melodie, vine o clipa cînd ea e acoperita de tacere. Cînd tacerea e mai puternica decît muzica.
Astfel ca orice cîntec, orice concert mi se parea ca nu este decît un continuu avertisment.
Mi se repeta mereu ca frumusetea, vraja sînt provizorii. Ca dupa ele va urma tacerea. Ca sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tacere, în cenusa. Muzica va muri.
Nu putem în timpul concertului sa fugim înapoi prin desisul sunetelor spre clipa cînd, îmbatati de muzica , am deschis buzele si am început sa murmuram. Pe masura ce înaintezi în emotie, te apropii si de sfîrsitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu exista decît frumuseti trecatoare. Eterna e doar tacerea. Concertele care întrerup tacerea nu fac decît s-o tulbure cîteva clipe ca o piatra care loveste suprafata încremenita a unui lac.  Atît dureaza muzica .  Atît dureaza cît si cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tacere. Orice am face. Concertele sînt ca si noi.  Accidente ale tacerii."

Viata pe un peron – Octavian Paler



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu