Recunosc, sunt vinovata de complicitate la crima. Am ucis impreuna misterul, magia care incerca sa ne apropie. Cum am facut-o? Nu stiu, nu-mi amintesc nimic...
Cer circumstante atenuante! N-am vrut decat sa te iubesc. Am vrut doar sa ma apropii de tine, si am reusit... insa prea mult, prea repede, prea devreme. M-am grabit sa alerg la pieptul tau si n-am observat ca tu strangeai inca in brate, trecutul. Avida de tine, nu m-am priceput sa-ti mangai tacerea si am ranit-o.
Am incercat sa anulam timpul, alunecand peste etape, iar timpul, razbunator, ne pedepseste acum, amintindu-ne ca noi nu am avut timp sa ne tinem de mana, nu ne-am oferit timp pentru mangaieri, nu ne-am lasat timp sa ni se faca dor, n-am apucat sa privim impreuna rasaritul...
Si iata-ne acum condamnati, obligati sa privim impreuna apusul... apusul a ceea ce putea sa fie, daca i-am fi acordat o sansa, o farama de timp.
Abia acum inteleg de ce sangereaza cerul la apus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu